воскресенье, 28 февраля 2010 г.
четверг, 25 февраля 2010 г.
пятница, 5 февраля 2010 г.
пятница, 21 августа 2009 г.
Dan Dungaciu: Mareşalul Antonescu este tot la index, tot fără drept de a deveni reper naţional asumat…
21 August 2009, 12:04
De câte ori a fost condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov? De multe ori. Şi în multe locuri. De fiecare dată când a existat şansa unui protest antisovietic sau de fiecare dată când populaţiile ocupate de regimul comunist au dorit să-şi marcheze ferm despărţirea de Imperiul Roşu. Pactul Ribbentrop-Molotov este un reper pe care încă nu îl putem evita.
Simbolistica eliberării
Deloc întâmplător, atunci când perestroika le-a permis, primul gest politic colectiv pe care l-au făcut balticii a fost protestul împotriva ocupaţiei sovietice şi revendicarea statalităţii pierdute. În 1986 şi 1987 au ieşit în stradă, iar în 1989 a intrat în istorie lanţul uman de 600 de km de-a lungul Ţărilor Baltice (circa un milion şi jumătate de oameni s-au ţinut de mâini pentru 15 minute). S-a contestat momentul negru de la care a pornit totul, adică Pactul Ribbentrop-Molotov… La 24 decembrie 1989, deputaţii poporului din URSS condamnau semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939. În stânga Prutului, a devenit evident că suveranitatea şi independenţa R. Moldova decurge inclusiv din respingerea politico-juridică a Pactului. România reacţionează şi ea, la 24 iunie 1991, când Parlamentul adopta Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră, condamnându-l „în numele poporului român”. La 28 iunie, acelaşi an, are loc la Chişinău Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, care pune în uz formula sugestivă: „Pactul Molotov-Ribbentrop”. În iulie 2003, acordul din 1939 este repudiat inclusiv în Declaraţia comună a miniştrilor Afacerilor Externe român şi rus, semnată odată cu Tratatul politic de bază bilateral. În mai 2005, într-un interviu acordat unei publicaţii din Rusia, Regele Mihai cerea condamnarea oficială a Pactului Ribbentrop-Molotov. În acelaşi an, cu ocazia implinirii a 65 de ani de la anexarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, Traian Băsescu a condamnat Pactul, iar în 2007 îl condamnă din nou, în faţa Parlamentului de data asta (după ce, în 2006, a condamnat comunismul). În mai 2009, într-o declaraţie publică în faţa reprezentanţilor autorităţilor locale de pe ambele maluri ale Prutului, preşedintele român mai invocă o dată Pactul din 1939 ca definitoriu pentru relaţia României cu R. Moldova.
Juriştii au exactitatea, dar nu au adevărul
Prima replică atunci când vine vorba despre Tratatul de neagresiune ruso-german este legată de statutul documentului. Juridic, este inutilizabil. Tratatul a fost nul de la început, dar devine caduc prin agresiunea Germaniei împotriva URSS, din 22 iunie 1941, iar Tratatul de pace de la Paris, de la 10 februarie 1947, plus alte documente bilaterale semnate de România cu URSS, îl fac inoperant. Ceea ce nu poate fi contestat. Dar, în aceste condiţii, devine greu de înţeles de unde atâta indignare împotriva celor care repudiază acest tratat, oricum caduc din punct de vedere juridic? O singură mostră: după documentul de contestare din Parlamentul României, Sovietul Suprem din Ucraina adoptă o Declaraţie în care susţine că, prin gestul parlamentarilor români, „se avansează de fapt pretenţii teritoriale faţă de Ucraina… Este vorba despre Bucovina de Nord şi regiunile de lângă Dunăre, pământuri ucrainene autentice (?), ocupate (?) în 1918 de România monarhistă şi realipite mai târziu Ucrainei sovietice”. Dincolo de acest delir, problema e de fond. Dacă Pactul e caduc, de ce îl mai invocăm sau de ce îl mai contestăm? O ştim cu toţii, chiar dacă nu o rostim de fiecare dată.
De acolo a plecat totul
Dincolo de faptul că a revelat, odată în plus, cinismul sferelor de influenţă şi faptul că Rusia rămâne Rusia, chiar şi în tricoul roşu al URSS, este evident că Pactul a dat sugestii limpezi pentru viitoarea arhitectură geopolitică a continentului. De acolo s-au inspirat cei care, prin 1944-45, au redesenat hărţile la finele războiului mondial, adică ruşii, englezii şi americanii. Iar duhul lui 1939 a învăluit evident şi indecent Tratatul de pace de la Paris din 1947. Alura frontierelor statelor din regiune este direct determinată de înţelegerea Hitler-Stalin. Sovieticii au surprins toată lumea - inclusiv ziarul Pravda! - când au decis, la 2 august 1940, că noua RSS Moldovenească, „fabricată” în spiritul acordului din 1939, va cuprinde doar jumătate din fosta RASS Moldovenească, şi doar partea centrală a Basarabiei. Moscova ştia ce face: dincolo de lobby-ul ucrainean, era interesul ei ca nou creata republică - locuită de români moldoveni, nu de slavi! - să fie cât mai mică şi dependentă posibil. Şi în nici un caz să controleze gurile Dunării sau strategicul port de la Odesa. Odată constituită, RSSM devine, după 1944, parte a URSS, iar după căderea URSS devine R. Moldova de azi.
Astăzi, Pactul Hitler-Stalin e viu pentru că e vie ideologia absurdă care l-a generat. Nu în zadar la Chişinău, până mai ieri, preşedintele Voronin repeta ca un papagal, oriunde se ducea: „Pactul nu are nimic cu R. Moldova şi cu zona geografică numită, în România, Basarabia… Această zonă a fost unită cu forţa de către regimul din Bucureşti de atunci şi până în 1940 a fost sub ocupaţie. La 1940 a fost eliberată Moldova, care a fost ocupată de România. Aceasta e istoria, cum n-ar dori aceleaşi forţe unioniste s-o întoarcă şi s-o sucească. Eu le-am explicat aceasta istorie şi ruşilor şi lui Putin…”.
O memorie colectivă fracturată
Românii mai au un motiv să discute anul 1939. Căci e o discuţie despre ei, despre o parte decupată a conştiinţei lor de sine, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla astăzi. Avertismentele lui Iorga din acel Consiliu fatidic - să nu se cedeze Basarabia fără luptă - au fost corecte. Mesajul istoricului nu viza atât strategia militară, cât memoria noastră colectivă. A ceda fără luptă înseamnă a învăţa să uiţi. După faimosul ordin din 22 iunie 1941, România a revenit relativ repede în Basarabia şi Bucovina, dar aceast episod nu a mai avut posibilitatea să fie digerat de metabolismul conştiinţei naţionale. Mareşalul Antonescu, aliatul nemţilor, a fost eliminat din discursul public şi din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabia. După ’90, recalibrarea memoriei colective pe acest dosar s-a făcut greu, inclusiv pentru că Mareşalul Antonescu este tot la index, tot fără drept de a deveni reper naţional asumat… Dacă ar fi putut cineva să recupereze relaţia simbolică cu Basarabia după 1989, aceasta ar fi fost Casa Regală. Dar ea s-a ferit, în realitate, de această sarcină, ratând o enormă posibilitate de recuperare şi acreditare publică a înseşi simbolisticii monarhice. E greu de clădit când ai asemenea handicap, de aceea, condamnarea repetată a Pactului din 1939 are, pentru români, şi o funcţie curativă
De câte ori a fost condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov? De multe ori. Şi în multe locuri. De fiecare dată când a existat şansa unui protest antisovietic sau de fiecare dată când populaţiile ocupate de regimul comunist au dorit să-şi marcheze ferm despărţirea de Imperiul Roşu. Pactul Ribbentrop-Molotov este un reper pe care încă nu îl putem evita.
Simbolistica eliberării
Deloc întâmplător, atunci când perestroika le-a permis, primul gest politic colectiv pe care l-au făcut balticii a fost protestul împotriva ocupaţiei sovietice şi revendicarea statalităţii pierdute. În 1986 şi 1987 au ieşit în stradă, iar în 1989 a intrat în istorie lanţul uman de 600 de km de-a lungul Ţărilor Baltice (circa un milion şi jumătate de oameni s-au ţinut de mâini pentru 15 minute). S-a contestat momentul negru de la care a pornit totul, adică Pactul Ribbentrop-Molotov… La 24 decembrie 1989, deputaţii poporului din URSS condamnau semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939. În stânga Prutului, a devenit evident că suveranitatea şi independenţa R. Moldova decurge inclusiv din respingerea politico-juridică a Pactului. România reacţionează şi ea, la 24 iunie 1991, când Parlamentul adopta Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră, condamnându-l „în numele poporului român”. La 28 iunie, acelaşi an, are loc la Chişinău Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, care pune în uz formula sugestivă: „Pactul Molotov-Ribbentrop”. În iulie 2003, acordul din 1939 este repudiat inclusiv în Declaraţia comună a miniştrilor Afacerilor Externe român şi rus, semnată odată cu Tratatul politic de bază bilateral. În mai 2005, într-un interviu acordat unei publicaţii din Rusia, Regele Mihai cerea condamnarea oficială a Pactului Ribbentrop-Molotov. În acelaşi an, cu ocazia implinirii a 65 de ani de la anexarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, Traian Băsescu a condamnat Pactul, iar în 2007 îl condamnă din nou, în faţa Parlamentului de data asta (după ce, în 2006, a condamnat comunismul). În mai 2009, într-o declaraţie publică în faţa reprezentanţilor autorităţilor locale de pe ambele maluri ale Prutului, preşedintele român mai invocă o dată Pactul din 1939 ca definitoriu pentru relaţia României cu R. Moldova.
Juriştii au exactitatea, dar nu au adevărul
Prima replică atunci când vine vorba despre Tratatul de neagresiune ruso-german este legată de statutul documentului. Juridic, este inutilizabil. Tratatul a fost nul de la început, dar devine caduc prin agresiunea Germaniei împotriva URSS, din 22 iunie 1941, iar Tratatul de pace de la Paris, de la 10 februarie 1947, plus alte documente bilaterale semnate de România cu URSS, îl fac inoperant. Ceea ce nu poate fi contestat. Dar, în aceste condiţii, devine greu de înţeles de unde atâta indignare împotriva celor care repudiază acest tratat, oricum caduc din punct de vedere juridic? O singură mostră: după documentul de contestare din Parlamentul României, Sovietul Suprem din Ucraina adoptă o Declaraţie în care susţine că, prin gestul parlamentarilor români, „se avansează de fapt pretenţii teritoriale faţă de Ucraina… Este vorba despre Bucovina de Nord şi regiunile de lângă Dunăre, pământuri ucrainene autentice (?), ocupate (?) în 1918 de România monarhistă şi realipite mai târziu Ucrainei sovietice”. Dincolo de acest delir, problema e de fond. Dacă Pactul e caduc, de ce îl mai invocăm sau de ce îl mai contestăm? O ştim cu toţii, chiar dacă nu o rostim de fiecare dată.
De acolo a plecat totul
Dincolo de faptul că a revelat, odată în plus, cinismul sferelor de influenţă şi faptul că Rusia rămâne Rusia, chiar şi în tricoul roşu al URSS, este evident că Pactul a dat sugestii limpezi pentru viitoarea arhitectură geopolitică a continentului. De acolo s-au inspirat cei care, prin 1944-45, au redesenat hărţile la finele războiului mondial, adică ruşii, englezii şi americanii. Iar duhul lui 1939 a învăluit evident şi indecent Tratatul de pace de la Paris din 1947. Alura frontierelor statelor din regiune este direct determinată de înţelegerea Hitler-Stalin. Sovieticii au surprins toată lumea - inclusiv ziarul Pravda! - când au decis, la 2 august 1940, că noua RSS Moldovenească, „fabricată” în spiritul acordului din 1939, va cuprinde doar jumătate din fosta RASS Moldovenească, şi doar partea centrală a Basarabiei. Moscova ştia ce face: dincolo de lobby-ul ucrainean, era interesul ei ca nou creata republică - locuită de români moldoveni, nu de slavi! - să fie cât mai mică şi dependentă posibil. Şi în nici un caz să controleze gurile Dunării sau strategicul port de la Odesa. Odată constituită, RSSM devine, după 1944, parte a URSS, iar după căderea URSS devine R. Moldova de azi.
Astăzi, Pactul Hitler-Stalin e viu pentru că e vie ideologia absurdă care l-a generat. Nu în zadar la Chişinău, până mai ieri, preşedintele Voronin repeta ca un papagal, oriunde se ducea: „Pactul nu are nimic cu R. Moldova şi cu zona geografică numită, în România, Basarabia… Această zonă a fost unită cu forţa de către regimul din Bucureşti de atunci şi până în 1940 a fost sub ocupaţie. La 1940 a fost eliberată Moldova, care a fost ocupată de România. Aceasta e istoria, cum n-ar dori aceleaşi forţe unioniste s-o întoarcă şi s-o sucească. Eu le-am explicat aceasta istorie şi ruşilor şi lui Putin…”.
O memorie colectivă fracturată
Românii mai au un motiv să discute anul 1939. Căci e o discuţie despre ei, despre o parte decupată a conştiinţei lor de sine, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla astăzi. Avertismentele lui Iorga din acel Consiliu fatidic - să nu se cedeze Basarabia fără luptă - au fost corecte. Mesajul istoricului nu viza atât strategia militară, cât memoria noastră colectivă. A ceda fără luptă înseamnă a învăţa să uiţi. După faimosul ordin din 22 iunie 1941, România a revenit relativ repede în Basarabia şi Bucovina, dar aceast episod nu a mai avut posibilitatea să fie digerat de metabolismul conştiinţei naţionale. Mareşalul Antonescu, aliatul nemţilor, a fost eliminat din discursul public şi din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabia. După ’90, recalibrarea memoriei colective pe acest dosar s-a făcut greu, inclusiv pentru că Mareşalul Antonescu este tot la index, tot fără drept de a deveni reper naţional asumat… Dacă ar fi putut cineva să recupereze relaţia simbolică cu Basarabia după 1989, aceasta ar fi fost Casa Regală. Dar ea s-a ferit, în realitate, de această sarcină, ratând o enormă posibilitate de recuperare şi acreditare publică a înseşi simbolisticii monarhice. E greu de clădit când ai asemenea handicap, de aceea, condamnarea repetată a Pactului din 1939 are, pentru români, şi o funcţie curativă
четверг, 20 августа 2009 г.
Ce vrea Voronin de la Moscova?
20 August 2009, 15:13
După câteva săptămâni de neimplicare a Kremlinului în afacerile politice ale Moldovei, cu o zi înainte de presupusul început al negocierilor dintre Coaliţia democratică şi comunişti şi cu 8 zile până la convocarea noului Parlament, Moscova şi-a reluat din nou activitatea. Motivele sunt multiple.
Pentru început, comuniştii se simt nesiguri în noul for legislativ, vehiculând ideea trecerii în opoziţie în cazul unui eşec în tratativele cu liberal-democraţii. Mai mult, Voronin a mărturisit că nu şi-ar dori alegeri anticipate, amintind despre urmările nefaste ale alegerilor din 5 aprilie (referindu-se la 7 aprilie, incapacitatea de a alege Preşedintele tarii sau la rezultatele mai modeste ale PCRM la scrutinul din 29 iulie ). De aceea, întrevederea lui Medvedev cu Voronin poate juca un rol de încurajare pentru PCRM. Or, Moscova doreşte să ridice “moralul” comuniştilor, iar în paralel şi autoritatea lui Vladimir Voronin în faţa lor. Imunizarea lor politică este concepută de Moscova ca o măsură preventivă menită să consolideze PCRM din interior şi exterior, înaintea negocierilor cu Alianţa pentru Integrare Europeană şi posibilele încercări ale liberal-democraţilor de a recruta “transfugi” din rândul comuniştilor descurajaţi.
În al doilea rând, Preşedintele rus doreşte să-şi recupereze poziţiile după seria lungă de implicaţii occidentale în spaţiul politic moldovenesc. Nu se prevede contracararea lor prin replici dure din partea liderului rus, ci mai degrabă reiterarea intereselor ruse în regiune (prin mesaje politico-diplomatice mai mult sau mai puţin codificate). Susţinerea “căpitanului unei corabii ce se scufundă” nu poate fi considerat un gest de disperare sau de milă faţă de Voronin şi PCRM, ci mai degrabă drept o nouă îniţiativă în lupta Rusiei pentru supremaţia în “vecinătatea sa apropiată”. După Georgia şi Ucraina, Moldova este următoare ţară în care Moscova simte o concurenţă emergentă cu UE, chiar dacă nu arată deschis acest lucru. Iar “răscrucea” la care este acum Chişinăul necesită implicarea Moscovei, dacă ultima doreşte să stăpânească situaţia sub control cu sau fără comunişti la putere. De aceea, fosta metropolă sovietică doreşte să pună în aplicare modelul inversat de abordare a conducătorilor ucrainean şi cel georgian. Dacă în cazul celor două ţări se pedalează pe ideea incompatibilităţii actualilor preşedinţi cu Rusia, atunci în situaţia RM se vrea inducerea necorespunderii şefilor de stat care vor veni după Voronin (dacă ei nu vor continua politica pro-rusească demarată de acesta după 2007). În acest sens, Moscova va sugera condiţionalităţi politice legate de creditul de 500 mn. de dolari promis anterior şi reglementarea conflictului transnistrean imposibilă fără participarea ei.
În al treilea rând, penetararea mediatică şi politică a factorului românesc (intenţiile de a lansa televiziuni româneşti, activizarea sentimentelor pro-unioniste), precum şi răspândirea focarelor de ajustare a istoriei interbelice irită mult Rusia. Organizarea întrevederii Medvedev-Voronin în ajunul zilei semnării Pactului Ribbentrop-Molotov are un substrat propagandistic major. După ce Medvedev a semnat (18 august), cu preşedintele Israelului, Shimon Peres, Declaraţia privind 70 ani de la începerea celui de-al doilea Război Mondial, în care a condamnat propagatorii revizuirii istoriei care elogiază meritele discutabile ale Armetei Roşii. Iar şi mai recent, serviciul de securitate rusesc a desecretizat informaţia care ar dovedi semnificaţia enormă a Acordului de neagresiune reciprocă semnat de URSS şi Germania hitleristă (iar pe de altă parte vina Franţei şi Marii Britanii pentru începutul războiului), la 23 august 1939, care include şi Pactul ce a însemnat divizarea sferelor de influenţă în Europe de Est dintre cele două puteri. Astfel, pe lângă caracterul geo/politic, vizita lui Voronin in Rusia face parte din campania internaţională pe care o conduce Moscova în vederea asigurării “integrităţii” rolului URSS. De aceea, ne putem aştepta la declaraţii din partea celor doi preşedinţi ce vor dezaproba in/direct sentimentele anti-sovietice revigorate în RM după victoria forţelor liberale, făcute sub umbrela discuţiilor referitoare la Summitul CSI de la Chişinău preconizat pentru începutul lunii octombrie şi pregătirile pentru sărbătorirea a 65 ani de la Marea Victorie a Armatei Sovietice.
După câteva săptămâni de neimplicare a Kremlinului în afacerile politice ale Moldovei, cu o zi înainte de presupusul început al negocierilor dintre Coaliţia democratică şi comunişti şi cu 8 zile până la convocarea noului Parlament, Moscova şi-a reluat din nou activitatea. Motivele sunt multiple.
Pentru început, comuniştii se simt nesiguri în noul for legislativ, vehiculând ideea trecerii în opoziţie în cazul unui eşec în tratativele cu liberal-democraţii. Mai mult, Voronin a mărturisit că nu şi-ar dori alegeri anticipate, amintind despre urmările nefaste ale alegerilor din 5 aprilie (referindu-se la 7 aprilie, incapacitatea de a alege Preşedintele tarii sau la rezultatele mai modeste ale PCRM la scrutinul din 29 iulie ). De aceea, întrevederea lui Medvedev cu Voronin poate juca un rol de încurajare pentru PCRM. Or, Moscova doreşte să ridice “moralul” comuniştilor, iar în paralel şi autoritatea lui Vladimir Voronin în faţa lor. Imunizarea lor politică este concepută de Moscova ca o măsură preventivă menită să consolideze PCRM din interior şi exterior, înaintea negocierilor cu Alianţa pentru Integrare Europeană şi posibilele încercări ale liberal-democraţilor de a recruta “transfugi” din rândul comuniştilor descurajaţi.
În al doilea rând, Preşedintele rus doreşte să-şi recupereze poziţiile după seria lungă de implicaţii occidentale în spaţiul politic moldovenesc. Nu se prevede contracararea lor prin replici dure din partea liderului rus, ci mai degrabă reiterarea intereselor ruse în regiune (prin mesaje politico-diplomatice mai mult sau mai puţin codificate). Susţinerea “căpitanului unei corabii ce se scufundă” nu poate fi considerat un gest de disperare sau de milă faţă de Voronin şi PCRM, ci mai degrabă drept o nouă îniţiativă în lupta Rusiei pentru supremaţia în “vecinătatea sa apropiată”. După Georgia şi Ucraina, Moldova este următoare ţară în care Moscova simte o concurenţă emergentă cu UE, chiar dacă nu arată deschis acest lucru. Iar “răscrucea” la care este acum Chişinăul necesită implicarea Moscovei, dacă ultima doreşte să stăpânească situaţia sub control cu sau fără comunişti la putere. De aceea, fosta metropolă sovietică doreşte să pună în aplicare modelul inversat de abordare a conducătorilor ucrainean şi cel georgian. Dacă în cazul celor două ţări se pedalează pe ideea incompatibilităţii actualilor preşedinţi cu Rusia, atunci în situaţia RM se vrea inducerea necorespunderii şefilor de stat care vor veni după Voronin (dacă ei nu vor continua politica pro-rusească demarată de acesta după 2007). În acest sens, Moscova va sugera condiţionalităţi politice legate de creditul de 500 mn. de dolari promis anterior şi reglementarea conflictului transnistrean imposibilă fără participarea ei.
În al treilea rând, penetararea mediatică şi politică a factorului românesc (intenţiile de a lansa televiziuni româneşti, activizarea sentimentelor pro-unioniste), precum şi răspândirea focarelor de ajustare a istoriei interbelice irită mult Rusia. Organizarea întrevederii Medvedev-Voronin în ajunul zilei semnării Pactului Ribbentrop-Molotov are un substrat propagandistic major. După ce Medvedev a semnat (18 august), cu preşedintele Israelului, Shimon Peres, Declaraţia privind 70 ani de la începerea celui de-al doilea Război Mondial, în care a condamnat propagatorii revizuirii istoriei care elogiază meritele discutabile ale Armetei Roşii. Iar şi mai recent, serviciul de securitate rusesc a desecretizat informaţia care ar dovedi semnificaţia enormă a Acordului de neagresiune reciprocă semnat de URSS şi Germania hitleristă (iar pe de altă parte vina Franţei şi Marii Britanii pentru începutul războiului), la 23 august 1939, care include şi Pactul ce a însemnat divizarea sferelor de influenţă în Europe de Est dintre cele două puteri. Astfel, pe lângă caracterul geo/politic, vizita lui Voronin in Rusia face parte din campania internaţională pe care o conduce Moscova în vederea asigurării “integrităţii” rolului URSS. De aceea, ne putem aştepta la declaraţii din partea celor doi preşedinţi ce vor dezaproba in/direct sentimentele anti-sovietice revigorate în RM după victoria forţelor liberale, făcute sub umbrela discuţiilor referitoare la Summitul CSI de la Chişinău preconizat pentru începutul lunii octombrie şi pregătirile pentru sărbătorirea a 65 ani de la Marea Victorie a Armatei Sovietice.
суббота, 15 августа 2009 г.
Visul american e doar un mit demolat de criza
Recesiunea severa in care s-a scufundat America aduce o rectificare la nivelul “miturilor” economiei americane, permitand lumii intregi sa vada ca ceea ce odinioara se numea generic “visul american” nu mai este in prezent decat cenusa si fum.
In primul rand, Statele Unite au pierdut imaginea de natiune a micilor afaceri si afaceristi. Daca se compara procentul de antreprennori sau angajati ai micilor afaceri in SUA cu cel din alte tari dezvoltate, se constata ca, in mod suprinzator, americanii nu mai detin suprematia in acest domeniu, ci dimpotriva, noteaza The Guardian.
Economistul Paul Krugman, referindu-se la aceasta situatie, ar fi exclamat ca este “inca un mit american spulberat”.
Krugman este de parere ca o posibila explicatie a lipsei unei paturi consistente de mici antreprenori si afaceristi este lipsa de asigurari de sanatate la nivel national - exista niste riscuri atunci cand incepi o afacere, comparativ cu atunci cand doar te multumesti sa fii angajat.
Incurajarea antreprenoriatului nu este singura calitate pentru care economia americana era invidiata de intreaga lume.
“Dinamismul economic” american se putea pune si pe seama mobilitatii economice, mai mare ca in Europa. Pana acum - americanii au ramas iar la coada clasamentului tarilor dezvoltate in care gospodariile cu venituri mici reusesc sa-si imbunatateasca statutul.
Ideea ce Statele Unite sunt mai “competitive pe plan international” nu mai este nici ea sustinuta de cifre: deficitul comercial fiind absolut urias acumulat de America, comparativ cu celelalte state bogate.
Desigur, si ideea ca sistemul financiar este mai “prietenos” a fost spulberata de actuala criza care a demonstrat ca, dimpotriva, sistemul este ineficient si invechit.
Pe de alta parte, majoritatea americanilor platesc scump aranjamentele institutionale care le aduc aceste “succese mitice”. Detin recordul nefericit de a fi “natiunea fara vacanta”, adica nu exista legiferata posibilitatea de a avea concediu platit, iar vacanta este oricum mai mica decat cea din tarile europene bogate.
Sistemul de sanatate este subred si-i costa pe contribuabili dublu decat pe europeni, cu rezultate comparabil mai proaste, daca e sa iei in considerare doar doi indici: speranta de viata si mortalitatea infantila.
Ca sa nu mai vorbim despre politicile invechite in domeniul concediului parental si zilelor de concediu medical platite.
Un alt domeniu in care avansul Americii paleste in comparatie cu Europa, avand in acelasi timp consecinte serioase asupra viitorului Planetei, este schimbarea climatica. “Batrana Europa” foloseste aproximativ jumatate de energie pe cap de locuitor fata de Statele Unite.
O mare parte a acestei diferente uriase este data de faptul ca, in ultimele decenii, europenii si-au negociat mai multe zile de concediu, in loc sa ceara salarii mai mari, pentru a consuma mai mult.
Se estimeaza ca SUA ar consuma cu 20% mai putina energie daca angajatii ar lucra un numar egal de ore cu muncitorii din statele mari ale Europei. Totodata, aceasta miscare ar avea un impact semnificativ asupra emisiilor de CO2 din intreaga lume.
In primul rand, Statele Unite au pierdut imaginea de natiune a micilor afaceri si afaceristi. Daca se compara procentul de antreprennori sau angajati ai micilor afaceri in SUA cu cel din alte tari dezvoltate, se constata ca, in mod suprinzator, americanii nu mai detin suprematia in acest domeniu, ci dimpotriva, noteaza The Guardian.
Economistul Paul Krugman, referindu-se la aceasta situatie, ar fi exclamat ca este “inca un mit american spulberat”.
Krugman este de parere ca o posibila explicatie a lipsei unei paturi consistente de mici antreprenori si afaceristi este lipsa de asigurari de sanatate la nivel national - exista niste riscuri atunci cand incepi o afacere, comparativ cu atunci cand doar te multumesti sa fii angajat.
Incurajarea antreprenoriatului nu este singura calitate pentru care economia americana era invidiata de intreaga lume.
“Dinamismul economic” american se putea pune si pe seama mobilitatii economice, mai mare ca in Europa. Pana acum - americanii au ramas iar la coada clasamentului tarilor dezvoltate in care gospodariile cu venituri mici reusesc sa-si imbunatateasca statutul.
Ideea ce Statele Unite sunt mai “competitive pe plan international” nu mai este nici ea sustinuta de cifre: deficitul comercial fiind absolut urias acumulat de America, comparativ cu celelalte state bogate.
Desigur, si ideea ca sistemul financiar este mai “prietenos” a fost spulberata de actuala criza care a demonstrat ca, dimpotriva, sistemul este ineficient si invechit.
Pe de alta parte, majoritatea americanilor platesc scump aranjamentele institutionale care le aduc aceste “succese mitice”. Detin recordul nefericit de a fi “natiunea fara vacanta”, adica nu exista legiferata posibilitatea de a avea concediu platit, iar vacanta este oricum mai mica decat cea din tarile europene bogate.
Sistemul de sanatate este subred si-i costa pe contribuabili dublu decat pe europeni, cu rezultate comparabil mai proaste, daca e sa iei in considerare doar doi indici: speranta de viata si mortalitatea infantila.
Ca sa nu mai vorbim despre politicile invechite in domeniul concediului parental si zilelor de concediu medical platite.
Un alt domeniu in care avansul Americii paleste in comparatie cu Europa, avand in acelasi timp consecinte serioase asupra viitorului Planetei, este schimbarea climatica. “Batrana Europa” foloseste aproximativ jumatate de energie pe cap de locuitor fata de Statele Unite.
O mare parte a acestei diferente uriase este data de faptul ca, in ultimele decenii, europenii si-au negociat mai multe zile de concediu, in loc sa ceara salarii mai mari, pentru a consuma mai mult.
Se estimeaza ca SUA ar consuma cu 20% mai putina energie daca angajatii ar lucra un numar egal de ore cu muncitorii din statele mari ale Europei. Totodata, aceasta miscare ar avea un impact semnificativ asupra emisiilor de CO2 din intreaga lume.
среда, 12 августа 2009 г.
USA vs CHINA Cine va fi lider dupa esirea din recensiune ?
In timp ce unii analisti sustin ca economia Statelor Unite s-a incheiat deja, in luna iulie, sau ca va lua sfarsit la toamna, iar altii spun ca economia chineza va prelua conducerea mondiala, dupa iesirea din recesiune, datele oficiale arata ca cele doua mari puteri economice mondiale se “bat” pentru a iesi primele din recesiune.
In luna iulie, China a inregistrat o usoara scadere, din cauza instructiunilor date bancilor de autoritati de a stopa creditarea excesiva. Astfel, fata de luna trecuta, s-au acordat cu 77 de procente mai putine imprumuturi.
Insa, cei mai multi indici economici sugereaza, in continuare, o redresare accentuata, mai ales datorita investitiilor guvernului chinez si imprumuturilor, care s-au triplat in primele sapte luni, comparativ cu perioada similara din 2008, relateaza Financial Times.
Productia industriala s-a majorat cu 10,8 procente, in iulie, comparativ cu aceeasi perioada din anul trecut, o cifra mai mica decat estimarile analistilor. In acelasi timp, investitiile in active fixe au crescut cu 32,9 procente, in primele sapte luni.
Desi liderii chinezi au repetat ca intentioneaza sa relaxaze politica monetara, acest lucru nu s-a intamplat inca, din cauza temerilor apartiei unor cresteri nejustificate in domeniul imobiliar si pe bursa. Drept rezultat, creditele s-au ridicat la 52 miliarde de dolari, in iulie, cea mai mica suma din octombrie 2008.
Preturile de consum au continuat sa scada, cu 1,8 procente, reducand posibilitatea ca Beijingul sa efectueze schimbari majore in politicile sale pentru stimularea cresterii, cum ar fi injectarea de lichiditati sau investitiile in infrastructura.
Productivitatea din SUA in continua crestere
Intre timp, nici Statele Unite ale Americii nu se lasa mai prejos. In urma masurilor luate de presedintele Barack Obama, rezultatele economice incep sa arate semne incurajatoare.
In al doilea trimestru, productivitatea non-agricola a crescut cu 6,4 procente, fata de nivelul din aceeasi perioada din anul trecut, inregistrat cea mai semnficativa majorare din ultimii sase ani. In primul trimestru, productivitatea castigase doar 0,3 procente, desi, initial, se raportase o crestere de 1,6%.
“Este o veste buna, pentru ca pastreaza inflatia la un nivel scazut. Pe de alta parte, inseamna ca se poate face mai mult, cu oameni mai putini”, a spus economistul sef la Raymond James & Associates, Scott Brown, pentru Reuters.
Deja analistii numara dovezile potrivit carora “Marea Recesiune” ar fi evitat SUA. In al doilea trimestru, produsul intern brut a scazut cu doar 1%, comparativ cu scaderea de 6,4% din primele trei luni ale anului.
De asemenea, pretul locuintelor s-a stabilizat, iar tranzactiile imobiliare au inregistrat o crestere de 11 procente, intre mai - iunie 2009.
O alta veste buna este redresarea sistemului financiar, multe dintre marile banci americane anuntand profituri si incepand sa-si plateasca datoriile catre stat.
Iar, cel mai bun semn, cred analistii, este faptul ca rata somajului a scazut, doar 247.000 de persoane pierzandu-si locul de munca in iulie, adica jumatate fara de numarul concediatilor din fiecare luna din primavara.
In luna iulie, China a inregistrat o usoara scadere, din cauza instructiunilor date bancilor de autoritati de a stopa creditarea excesiva. Astfel, fata de luna trecuta, s-au acordat cu 77 de procente mai putine imprumuturi.
Insa, cei mai multi indici economici sugereaza, in continuare, o redresare accentuata, mai ales datorita investitiilor guvernului chinez si imprumuturilor, care s-au triplat in primele sapte luni, comparativ cu perioada similara din 2008, relateaza Financial Times.
Productia industriala s-a majorat cu 10,8 procente, in iulie, comparativ cu aceeasi perioada din anul trecut, o cifra mai mica decat estimarile analistilor. In acelasi timp, investitiile in active fixe au crescut cu 32,9 procente, in primele sapte luni.
Desi liderii chinezi au repetat ca intentioneaza sa relaxaze politica monetara, acest lucru nu s-a intamplat inca, din cauza temerilor apartiei unor cresteri nejustificate in domeniul imobiliar si pe bursa. Drept rezultat, creditele s-au ridicat la 52 miliarde de dolari, in iulie, cea mai mica suma din octombrie 2008.
Preturile de consum au continuat sa scada, cu 1,8 procente, reducand posibilitatea ca Beijingul sa efectueze schimbari majore in politicile sale pentru stimularea cresterii, cum ar fi injectarea de lichiditati sau investitiile in infrastructura.
Productivitatea din SUA in continua crestere
Intre timp, nici Statele Unite ale Americii nu se lasa mai prejos. In urma masurilor luate de presedintele Barack Obama, rezultatele economice incep sa arate semne incurajatoare.
In al doilea trimestru, productivitatea non-agricola a crescut cu 6,4 procente, fata de nivelul din aceeasi perioada din anul trecut, inregistrat cea mai semnficativa majorare din ultimii sase ani. In primul trimestru, productivitatea castigase doar 0,3 procente, desi, initial, se raportase o crestere de 1,6%.
“Este o veste buna, pentru ca pastreaza inflatia la un nivel scazut. Pe de alta parte, inseamna ca se poate face mai mult, cu oameni mai putini”, a spus economistul sef la Raymond James & Associates, Scott Brown, pentru Reuters.
Deja analistii numara dovezile potrivit carora “Marea Recesiune” ar fi evitat SUA. In al doilea trimestru, produsul intern brut a scazut cu doar 1%, comparativ cu scaderea de 6,4% din primele trei luni ale anului.
De asemenea, pretul locuintelor s-a stabilizat, iar tranzactiile imobiliare au inregistrat o crestere de 11 procente, intre mai - iunie 2009.
O alta veste buna este redresarea sistemului financiar, multe dintre marile banci americane anuntand profituri si incepand sa-si plateasca datoriile catre stat.
Iar, cel mai bun semn, cred analistii, este faptul ca rata somajului a scazut, doar 247.000 de persoane pierzandu-si locul de munca in iulie, adica jumatate fara de numarul concediatilor din fiecare luna din primavara.
Подписаться на:
Сообщения (Atom)
